În zilele noastre cula este un cuvânt cu o rezonanţă ciudată. Pentru oamenii secolului al XVII-lea acesta nu însemna altceva decât o casă mare cu ziduri groase şi cerdac, în care era bine să te ascunzi de cetele de turci.

Culele sunt răspîndite în întreagă Peninsula Balcanică, iar în România cele mai cunoscute sunt situate în zonele Vâlcea – Măldăreşti, Gorj şi Mehedinţi. Culele se întâlnesc numai în regiunea de dealuri a Olteniei. Totuşi, câteva exemplare se găsesc şi în Muntenia, în judeţul Argeş. Altădată, aria de răspândire a culelor se întindea şi asupra zonelor de câmpie adiacente, până către Bucureşti, însă, culele din regiunea de șes, mai puţin numeroase de la început, au dispărut mai repede decât celelalte.

Cula este un tip de construcţie semifortificată, răspândit în întregul spaţiu balcanic, cu precădere în Serbia şi în Albania. Termenul derivă din cuvântul turcesc ‘’kula’’, care înseamnă turn. În arhitectura românescă, acesta defineşte un anumit tip de locuinţă fortificată, cu volumetrie simplă şi compactă, cu plan pătrat sau dreptunghiular, având două sau trei nivele, cu rol de apărare şi de veghe, dar şi de locuire.

Amplasate în puncte strategice, pe dealuri înalte de unde se vedeau zările cele mai îndepărtate, culele aveau două sau trei niveluri, asigurând astfel o bună vizibilitate asupra teritoriului învecinat.

De dimensiuni direct proporţionale cu nevoile de apărare ale fiecărei familii, culele sunt clădiri prismatice cu un plan aproape pătrat, a căror latura măsoară cel mult 12 metri. Pereţii sunt construiţi din piatră sau cărămidă şi au grosimi de până la un metru, adesea fiind consolidate cu bârne din stejar montate în zidărie. Culele aveau una sau două încăperi, iar în unele cazuri aveau săpat în mijloc un puţ pentru a asigura apă în zilele negre. Tot la primul nivel se deschidea accesul principal, pe aceeaşi faţadă cu intrarea în beciul aflat la nivelul solului sau pe o faţadă laterală.

În decursul timpului, culele au îndeplinit funcţii diferite, cu caracter mai restrâns sau mai complex, deosebindu-se trei categorii:

• - cule de refugiu, de apărare sau locuinţă temporară

• - cule de veghe, semnalizare şi alarmă

• - cule-locuinţă permanentă.

Când pericolul otoman a dispărut, culele nu-şi mai aveau rostul şi au început să se deterioreze, apoi să fie părăsite sau distruse. Sunt însă şi exemple care au fost restaurate şi transformate păstrând intacte toate detaliile de arhitectură ale acestora: zidurile groase, exteriorul văruit în alb maiestuos, turnul înalt şi scările interioare, ieşirile “de taină” şi mai ales cerdacul cu arcade, aflat pe toată faţada catului superior.

arh. Madalina Berindei

Arhitect & Urbanist Diplomat

Auditor energetic pentru cladiri

Site: www.berindei.ro