Cartierul Tamisa

Arhitectura topologica

Arhitectura topologicaTopologia defineşte continuitatea transformării. Înglobează formele în propria variaţie, care este limitată de forme statice care îi definesc începutul şi sfârşitul şi poate fi oprită în orice punct spre a produce alte forme fixe. Ceea ce se întâmplă între două limite statice este domeniul special al tipologiei.Variaţia formelor interconectate fără limita vizibilă este mai importantă decât separarea lor. Când centrarea se face asupra continuităţii variaţiei, forma statică apare ca un reziduu al procesului schimbării.

 

Topologia este o ramură a matematicii care determină şi studiază proprietăţile fundamentale ale unor anumite tipuri de spaţii. Robert Bruner susţine că topologia este, de fapt, una dintre formele primare ale geometriei, care, deşi reprezintă un domeniu distinct, este utilizată în aproape toate ramurile matematicii, sub o formă sau altă. Însuşirile topologiei diferă de cele ale geometriei euclidiene. În timp ce geometria euclidiană se bazează pe cantităţi măsurabile precum distanţe, suprafeţe, unghiuri, topologia lucrează cu structuri abstracte a căror caracteristică comună este continuitatea, una dintre proprietăţile de baza ale spaţiului. Când vorbim despre structuri abstracte, ne referim la acele tipuri de spaţii non-orientabile, ale căror proprietăţi nu se modifică în cazul deformării şi care folosesc invarianţi precum conectivitatea şi soliditatea.

 

Cea mai cunoscută structură topologică a fost descoperită în 1858 de către matematicianul german August Ferdinand Möbius. Este vorba despre bandă lui Möbius, primul exemplu de suprafaţă non-orientabilă, ale cărei fete sunt imposibil de deosebit. Dacă urmărim o traiectorie liniară pe axul central al acestei benzi, ajungem în punctul de unde am pornit, constatând faptul că bandă reprezintă o unică suprafaţă continuă.

 

Dar cum se poate aplica topologia în practica arhitecturală? Datorită invarianților cu care lucrează, aplicarea topologiei în alte domenii, în afara matematicii sau informaticii, devine un procedeu abstract. Deoarece principalele caracteristici ale structurilor topologice sunt flexibilitatea şi capacitatea de adaptare, matematicienii nu sunt convinşi de aplicabilitatea topologiei în arhitectură. În cazul arhitecturii avem de a face cu materialitatea concretă, clădirile fiind caracterizate de rigiditate şi stabilitate, proprietăţi opuse topologiei. Însă arhitecţii care adoptă abordarea topologică încearcă să găsească soluţii pentru eliminarea rigidităţii obiectului construit, astfel încât, în funcţie de anumiţi factori, acesta să se poată adapta şi să facă faţă unor situaţii diferite.

 

Introducerea noţiunii de topologie în arhitectură are loc la începutul anilor ‘60, odată cu formularea principiilor funcţiunii oblice de către Claude Parent şi Paul Virilio, membri fondatori ai grupului Architecture Principe. Intenţia celor doi a fost aceea de a depăşi ortogonalitatea şi de a se orienta spre o arhitectură bazată pe geometria non-euclidiană. Funcţiunea oblică a constituit o încercare de aplicare a topologiei în arhitectură, ce utiliza suprafeţele oblice pentru a crea unitate şi fluiditate între obiectul de arhitectură şi context.

 

arh. Madalina Berindei

 

Arhitect & Urbanist Diplomat

 

Auditor energetic pentru cladiri

 

Site: www.berindei.ro

ANSAMBLURI REZIDENȚIALE
Dezvoltator Imobiliar
CLĂDIRI DE BIROURI